Recititi-l pe Eminescu

Dacă nulităţile care-l declară pe Eminescu nul la capitolul gândire politică ar avea răbdarea, dramul de înţelepciune şi de bună credinţă cu care să recitească barem volumele de Opere consacrate publicisticii, spre a aşeza faţă în faţă realităţile de acum cu cele zugrăvite de pana poetului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ar avea surpriza să constate o incredibilă potrivire în toate cele. Articolele parcă-s scrise azi: ideile traversează veacurile păstrându-şi neştirbită actualitatea, datorită excepţionalei capacităţi proprie lui Eminescu de a merge totdeauna la temeiuri şi esenţe, sondând mereu în profunzime, întru identificarea virtuţilor şi tarelor perene. S-ar putea ca aceasta să fie, de fapt, cauza pentru care publicistica eminesciană este minimalizată şi contestată: deranjează similitudinea situaţiilor, s-ar vrea spartă oglinda în care chipuri şi măşti de odinioară se recompun aidoma sub trăsăturile actorilor politici de azi. Sigur că nu-i poate conveni nici unui guvern portretizarea politicianului român din vremea lui Eminescu, fiindcă… prea se potriveşte cu realităţi contemporane: „Aceşti oameni vor să păstreze ceea ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt, tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit (…) toate trebuie să rămână zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă“. Cum vedeţi, nici astăzi nu-i! Vizitez din când în când un prieten ce locuieşte într-un cartier nou al Iaşilor, ascuns de-o colină şi prea puţin cunoscut locuitorilor urbei. Zeci, zeci şi alte zeci de vile nou-nouţe, una mai moţată decât cealaltă, flancate de garaje ce valorează numai ele cât cele două camere şi-o bucătărie ale subsemnatului, un lux imposibil de explicat prin investirea cinstită a unui venit la fel de cinstit obţinut, o risipă de termopane, terase, piscine, etaje, peluze, pavilioane de vară – cartier al cărui fason îl ciobesc ori de câte ori parchez în zonă Dacia mea, fiindcă acolo nu vei zări în veci de veci decât limuzine dintre cele mai simandicoase, aduse din străinătăţuri. Sigur că nu se poate generaliza nici o acuză şi că vor fi existând oaze ale corectitudinii în această maree de ostentaţie şi opulenţă. Remarca unui şofer de taxi rezumă, însă, modul particular în care este văzut cartierul îmbogăţiţilor de război (războiul românilor cu sărăcia) de restul muritorilor: „acolo-s evazionişti fiscali şi oameni politici“. Să fie posibilă o astfel de alăturare? Eu aş zice că-i superficială şi riscantă, ca orice suspiciune ori reproş la grămadă, dar, oricum, până nu faci foc, nu iese fum. Cum comenta Eminescu? „S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă“. Statut pe care au tot interesul să şi-l apere din răsputeri: „E un adevăr dureros astăzi că administraţiunea n-are altă preocupaţiune, nu urmăreşte alt scop decât menţinerea la putere prin toate mijloacele putincioase, morale şi imorale“. Consecinţa: „Acel care este cu totul înlăturat de la conducerea acestei ţări (…) este poporul român însuşi, fiindcă voturile inteliginţii sunt aruncate în mulţimea celor ce se obţin printr-o cinzeacă de vin“. În egală măsură şi constatări, şi profeţii, observaţiile durute ale lui Eminescu nu conturează numaidecât un anume tipic politic românesc. Tare asemănătoare, în procentaje varii, pot fi observate atunci şi acum pretutindeni în lume. Nihil nove sub sole! Iată: în Consiliul de Administraţie al Societăţii Avioane S.A. a fost numit patronul unei crâşme din Craiova. Peste Prut (că basarabenii-s tot români, şi-n defecte, şi-n calităţi) vice-ministrul Economiei şi Comerţului este membru în 5 consilii de administraţie, încasând îndemnizaţii echivalente cu 154 de salarii minime! Nu-s noutăţi, clientelismul cumulard funcţiona aidoma şi pe vremea lui Eminescu: „A lua bani de-ai statului, de-ai comunei, de-ai aşezămintelor spre a nu da muncă în schimb, de vreme ce este peste putinţă de a munci în şapte părţi cu acelaşi interes, e o faptă a cărei caracterizare o lăsăm în seama moralistului şi a opiniei publice” (Opere, vol. XI, ed. Perpessicius, 1984). Cu prea puţină încredere în reacţia moralistului şi a opiniei publice, tot poetul continuă: „Când vedem dar pe «patrioţi» cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade”. Eminescu exemplifică neaşteptat, arătând cu degetul către un „cumulard” de vază – doctorul Davila, ţinut pe palme de trei domnitori şi aureolat de un prestigiu fără egal în epocă. Fiu nelegitim al lui Franz Liszt, rămas pe vecie într-o ţară balcanică în care s-a crezut doar vremelnic musafir, generalul medic Davila are incontestabile merite în epocă, a căror înşiruire ar ocupa jumătate din spaţiul rubricii. Notorietate ce nu pare a timora pana gazetarului „moralist”, hotărât să aşeze în pagina „foii” o întrebare simplă şi de bun simţ: ce caută doctorul Davila (oricum deţinător de 11 funcţii, majoritatea remunerate!) printre membrii Consiliului de Administraţie de la… Fabrica de chibrituri? Bine, am spune acum, barem era vorba despre un nume aducător de prestigiu şi greutate oriunde l-ai aşeza, dar ce te faci cu crâşmarul din Craiova, paraşutat în conducerea… fabricii de avioane? Ca şi în secolul al XIX-lea, veacul al XXI-lea acordă consiliilor de administraţie drept primă şi de căpătâi misie căptuşirea teşcherelii protejaţilor politici. Bună vacă de muls, indiferent cărui partid aflat la putere îi revine şiştarul! Ia să vedem, când vor fi fost scrise rândurile ce urmează, în veacul al XIX-lea sau acum: „Sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de a conserva majoritatea compactă şi devotată în Adunare trece peste orice alte consideraţii“. Nu par citite în gazetele de dimineaţă? Adept deschis al meritocraţiei, Eminescu sintetizează într-o singură frază un program care, de-ar fi fost să-l aplicăm în democraţia românească, n-am mai fi rămas coada cozilor: „În ţara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru asta se cere reorganizare socială“. După cum se vede, accentul nu se mai pune strict pe rezultatele în instrucţie şi pe discutabilul coeficient IQ, ci se aşează în prim plan meritul în ansamblu, cu toate determinările sale, imediat flancat de condiţionarea „muncă”. Din nefericire, starea organizării sociale actuale menţine ca regulă pe post de merit apartenenţa de partid, iar cultul muncii continuă să fie tratat ca simplă moştenire propagandistică a regimului trecut. Singurul şi cinicul principiu director, niciodată formulat la faţă de cortină, fiind „ridică-te tu, să mă aşez eu”. Formulările eminesciene „la temă” sunt de-a dreptul aforistice: „Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură“. Rămâne să medităm şi asupra validităţii unei teze ce pune în discuţie însuşi statutul nostru european: „Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, cu un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii, şi el, vânatul“.

Recitiţi-l pe Eminescu!