Autohtonismul românesc
1) Sensul misiunii româneşti
Ideea de bază de la care porneşte Eminescu este că „Românii nu
sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde
locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche de cât
toţi conlocuitorii lor” (Vol. I, pag. 80). Ca descendenţi direcţi ai Traco-
Ilirilor, în care s-au contopit şi legionarii Romei, Românii se găsesc la
ei acasă pe întreaga arie, pe care altădată o ocupa acest mare popor al
antichităţii, cum spune Herodot, „cel mai mare după cel al Indiilor”.
Oriunde ne-am mişcat şi ne mişcăm pe această arie, de la Nord spre Sud
şi viceversa sau de la Est spre Vest şi invers, ne-am mişcat şi ne mişcăm
pe pământul multimilenar al strămoşilor noştri. Acest adevăr bazilar
pune definitiv capăt discuţiilor devenite oţioase şi agasante în legătură
cu aşa zisul „loc de naştere al poporului român”. La Nord sau la Sud
de Dunăre, sau cum spune Eminescu „Daci sau Romani, Romani sau
Daci: e indiferent, suntem Români şi pământeni” (Vol. I, pag. 80).
Dintr-o asemenea realitate istorică poate alt popor, care n-ar avea
simţul măsurii, ce caracterizează poporul nostru, ar fi căutat legitimări
pentru cine ştie ce expansiuni teritoriale. Poporul românesc însă, este
aşa cum dovedeşte întreaga sa istorie, refractar unor asemenea tendinţe.
Totuşi, el simte instinctiv că dezvoltarea lui spirituală nu va căpăta
amploarea pe care o îndreptăţesc calităţile sale sufleteşti, dacă nu se va
face în cadrul vechiului spaţiu tracic. Se ştie că unitatea civilizaţiei
neolitice în tot Sud-Estul european, pe o arie care, cuprinzând în întregime
pământul românesc, se întinde din pusta Ungară până în Ucraina, în
regiunea Kievului şi Carpaţii Nordici până la Marea Egee, este civilizaţia
Tracilor. Suportul acestei civilizaţii, deci, l-a oferit teritoriul, pe care
unii geografi îl denumesc Carpaţia iar alţii Balcania.
Toate impulsurile profunde, care au frământat excepţional dotatul
popor Trac, la ai cărui preoţi, adesea, mergeau să se inspire filozofi Ellini,
nerealizate încă în istorie, le poartă ca moştenire în sânge poporul român,
34 CONSTANTIN PAPANACE
urmaşul direct al Tracilor. Fără îndoială, ca şi celelalte popoare balcanice,
venite mai târziu, prin asimilarea făcută maselor de români autohtoni,
care altădată populau întreaga suprafaţă a Peninsulei Balcanice, s-au
împărtăşit şi ele din această moştenire spirituală. Acest fapt, pe lângă că
creează multe afinităţi sufleteşti, care să contribuie la apropierea acestor
popoare, dar indică şi linia unui destin comun în dezvoltarea spirituală,
dacă se înlătură nesănătoasele influenţe lăsate de stăpânirile străine. În
acest sens, poporul român poate avea o mare misiune în Peninsula
Balcanică. Acesta cred, este tâlcul profund al cuvintelor lui Eminescu:
„După ce ne-am organizat pe temelii statornice şi ne-am consolidat ca
ţară neatârnată, activitatea noastră se va îndrepta asupra Peninsulei
Balcanice, unde trebuie să căutăm împlinirea misiunei poporului
român” (Vol. I, pag. 157).1
Aşadar, poporul român este cel mai indicat să valorifice
nepreţuitul tezaur spiritual moştenit de la strămoşii săi Traci. Şi cu cât
această valorificare se va face mai integral, cu atât şi aderenţele sufletului
trac, care acum zac înăbuşite în intimitatea acestor popoare balcanice,
va fi mai totală. Prin această polarizare, care va limpezi toate tendinţele
contradictorii, se va crea euforia regăsirii, care, fără îndoială, va da
naştere unei culturi originale autohtone, creând un nou stil de viaţă cu
adânci repercusiuni în toate domeniile de activitate, inclusiv cel politic.
În felul acesta se va realiza echilibrul sufletesc şi axa de dezvoltare
normală a tuturor popoarelor chinuite din acest ţinut atât de zbuciumat.
Evident, în această acţiune de concordie, un rol destul de important ar
putea avea Aromânii, răspândiţi în enclave pe întreg cuprinsul Peninsulei
Balcanice. Cu acest prilej este bine să amintim că balcanismul, pe care
Eminescu cu atâta vehemenţă îl combate în articolele sale, nu se referă
la substanţa intrinsecă a acestor popoare, care – cum am spus – prin
substratul Trac şi elementul românesc asimilat, au atâtea afinităţi fizice
şi morale cu poporul român, ci se referă la pătura superpusă de
provenienţă levantină crescută ca un vâsc încă de pe timpul stăpânirii
bizantine şi a aceleia neobizantine, care a fost de fapt îndelungata stăpânire
turcească.
Dar pentru atingerea unui asemenea ţel măreţ este nevoie, cum
scrie Eminescu, ca în prealabil sectorul românesc să fie „organizat pe
MIHAI EMINESCU – un mare precursor al legionarismului românesc 35
temelii statornice”. Şi în acest sens el va fi promotorul cel mai convins
al autohtonismului în România, apărându-i substanţa cu ardoare
deosebită.
2) Predispoziţiile organice ale rasei
Toată dezvoltarea neamului românesc, implicit viaţa de stat, va
trebui – după concepţia eminesciană – axată pe predispoziţiile organice
ale rasei autohtone. „Dacă ţara ar fi locuită de către altă rasă decât cea
traco-latină, răul n-ar fi mare. Dar noi trebuie să ţinem neapărat seamă
de calităţile şi defectele rasei noastre, de predispoziţiile ei psihologice,
de câte ori croim legi generale” (Vol. I, pag. 509).
În permanenţă, deci, va trebui să se ţină seamă de aceste
predispoziţii organice şi chiar de multe defecte, pe care le-a imprimat
evoluţia istorică. Credinţa strămoşească în „nemurirea sufletului”,
procesul de romanizare şi creştinare al vechilor populaţii Traco-Illire, aşa
zisul „hiatus istoric”, cu inevitabilul complex de inferioritate pe care îl
degajă, cadrul geopolitic în „calea tuturor răutăţilor”, încrucişarea
diferitelor imperialisme pe teritoriul românesc, influenţele străine etc., vor
fi elemente, care mereu vor trebui avute în vedere de cei care conduc.
Inerentul proces de adaptare nu va trebui să anuleze însă substanţa fiinţei
noastre etnice. O asemenea adaptare ar însemna moarte. Adevărata adaptare
se face numai atunci când, prin anumite concesii mai mult de natură
exterioară, se promovează, în noile condiţii, aceeaşi esenţă primară. De
aceea Eminescu reacţionează cu neobişnuită vehemenţă ori de câte ori
cosmopolitismul adus de revoluţia franceză tinde să nimicească această
esenţă prin dezrădăcinarea din pământul strămoşesc şi cerul românesc.
Promotorii acestui cosmopolitism vor „să nu rămâie nici sâmbure, nici
rădăcină din ideile trecutului, pentru ca brazda să fie îndestul de înfoiată
şi de moale să primească în ea sămânţa nouilor idei ale republicei” (Vol
II, pag. 428). În aceasta speră ei să facă „Patria un otel, poporul o
amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, ţara teren de exploatare
pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea
în sus a imigraţiunii din câteşi patru unghiurile lumii” (Vol. II, pag 429).
Principalul punct de sprijin în această înverşunată luptă de apărare
etnică, Eminescu îl va căuta în ţăran şi mai ales în păstorul de la munte, pe
36 CONSTANTIN PAPANACE
care îl considera marele depozitar al tuturor virtuţilor rasei româneşti
conservate nealterate. Pe el îl va exalta ca pe o nesecată sursă de regenerare
fizică şi morală a vieţii publice româneşti, infectată de nesănătoase influenţe
străine. „Popor tânăr de ciobani, devenit plugar din 1830” (Vol. I, pag.
328), el a fost izvorul principal, care a alimentat şi întremat elementul
românesc de la câmpie, expus tuturor vicisitudinilor determinate de
năvălirile barbare sau de ocupaţiile şi influenţele străine de mai târziu.
„Nu cultura îl face pe om cinstit, şi se află în acel din urmă
ţăran de munte mai multă nobleţe de inimă, mai mult caracter, mai
mult simţ de dreptate, decât în Flevii şi în Caradalele lustruite şi
aristocratizate” (Vol. II, pag. 270).
„Când vorbim de poporul român, ştim foarte bine de cine vorbim.
Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de eri, de alaltăieri în una din
provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit din
încrucişarea Romanilor cu Dacii, de rasa romană. Aceasta a fost în
trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea
orânduitoare, cea istorică, aceasta trebue să-i rămâe de acuma înainte.
Cum că deosebirea între adâncimea rasei istorice şi superficialitatea
celor superpuse e mare, o ştie oricine. În inima unui popă din Ardeal e
mai mult sentiment naţional românesc decât într-o sută de mii de
Caradale şi craniul unui singur Român încape de cinci ori pe atâţia
creeri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiaţă ale
patrioţilor” (Vol. II, pag. 312).
Nedreptatea făcută ţărănimii de cetele de ciocoi va face marea
inimă a lui Eminescu să tresară de grijă pentru ea şi să o apere cu toată
pasiunea.
„Poate e singura cestiune, în care am scris cu toată patima de
care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care
ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc. El
căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea
noastră naţională; el e păstrul caracterului nostru în lumea aceasta
franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a disperat de
soarta noastră în orient. Aşa chilos şi greoiu cum este, e o parte din
rezistenţă în el, pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca...
pretutindeni acelaş, pretutindeni întruparea tinereţei etnice, pretutindeni
MIHAI EMINESCU – un mare precursor al legionarismului românesc 37
simţindu-se şi fiind superior celor ce-l înconjoară” (Vol. II, pag. 422-
423).
Şi concluzia la care va ajunge va fi pe cât de firească, pe atât de
neînduplecată şi valabilă pentru toate vremurile şi cu deosebire pentru
zilele de răspântie.
„Prin urmare elementul istoric din România ar fi trebuit să
predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e
primejduită. Şi crează-se, că cel din urmă răzaş din vremea lui Ştefan
Vodă sau a măriţilor Basarabi are mai mult simţ istoric şi mai multă
iubire de Ţară decât veniturile, care decid astăzi asupra ţării româneşti”
(Vol. I, pag. 170).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu