„AM FOST OPERATĂ DE SFÂNTUL NECTARIE…”1
- E o mare bucurie să vă pot asculta vorbind despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Săi în viaţa dumneavoastră. Când am auzit prima oară despre cum v-a ajutat Sfântul Nectarie, am rămas surprins, e o minune pur şi simplu impresionantă…
- Pe Sfântul Nectarie l-am simţit ocrotitor al familiei noastre.
- Din ce în ce mai multe familii mărturisesc la fel, şi îl aleg ca ocrotitor…
- În 2001, după zece ani de stat în Grecia, la muncă, am zis să mergem acasă. Noi am mers acasă pentru că tatăl meu era foarte bolnav. Era pe moarte. La întoarcerea înapoi, am fost avertizată că n-o să ajung în Grecia. Şi nu am crezut-o, am zis că nu, imposibil să fie aşa ceva. O femeie m-a avertizat: „Tu n ajungi în Grecia!” N-a zis că „să dea Dumnezeu” sau aşa ceva, dar...
- Femeia aceea făcea farmece?
- Da, da, făcea lucruri din astea. Şi am zis că e o femeie nebună, că nu poate să mi se întâmple aşa ceva. Dar mergem la graniţă, într-adevăr: „Tu intri...”
- Ce graniţă?
- Grecia cu Bulgaria. În România n-am avut probleme, şi nici în Bulgaria n-am avut. Ei, la greci, ne-am dus la graniţă şi prima dată ni s-a spus: „Tu treci, tu nu treci!” Până să rezolve Mihai cu actele acolo, m-am dus până la toaletă. Dar la toaletă erau alte persoane care se ocupau cu altceva, cu droguri, cu altele, şi nu trebuia să văd ce-am văzut eu în momentul acela… Nu trebuia să văd. Am motivat că n-am văzut nimic, dar ăia au zis: „Eşti nevastă de poliţai!” „Trebuie să-i luăm viața!” Am zis: „Cum aşa?” Nu, nimic! Au pus mâna pe mine şi m-au băgat într-o maşină bleu, după aia în altă maşină albă, simplă... După aia în altă maşină, tot din asta micuţă, după aia am ajuns într-un camion mare, în care erau 46 de persoane – 6 femei şi 40 de bărbaţi, care erau străini. Persoane care treceau graniţa în Grecia ilegal. Dar cel care m-a prins era grec. M-au dus prin munţii ăia, să mă omoare. M-au chinuit o săptămână.
- Eraţi într-un camion cu alţi 46 de oameni?
- Când am ajuns în camionul ăla, era noapte, camionul avea prelată deasupra, şi eu când am văzut că mă urcă acolo, am zis că gata, s-a terminat cu mine... Şi era noapte, am ajuns noaptea în camionul acela şi nu i-am văzut la faţă, că sunt aşa de negri... Dimineaţa, când i-am văzut pe toţi... arabi, pakistanezi, ce erau... Mihai a rămas la graniţă, de-acum grănicerii i-au spus: „Hai, treci, pleacă!”
- Cine v-a zis să treceţi graniţa?
(Mihai) - Cei de la graniţă.
- Grănicerii erau în legătură cu cei care au prins-o pe soţia ta?
- Cine ştie?
(Mihai) - Noi nu putem să ştim asta. Dar imaginația acelor oameni… A fost ceva demonic, că nu puteau aşa, deodată, s-o ia drept nevastă de poliţist: „Vrei să ne trădezi pe noi şi trebuie să te luăm!” Şi, într adevăr, a început calvarul.
- Dimineaţă am văzut acolo toate persoanele astea atât de negre şi mi-am zis: „Doamne, cu ce oameni m-ai adus aici! Doamne, să nu mă laşi să mă distrugă oamenii ăştia!” O săptămână am stat prin munţi, am mers...
- Dar există alte drumuri de intrare în Grecia, în afara celor cunoscute?
- Prin munţi, prin munţi, nu pe şosele. Noaptea mergeau şi ziua dormeau toţi. Eu toată ziua făceam rugăciune.
(Mihai) - Maşina a mers numai până într-un anumit punct. Pe urmă au mers pe jos.
- M-au dus cu maşina ca să ajungă acolo, la camionul ăla. Ei, de-acolo, a doua zi, când i-am văzut atât de negri, am zis că gata, de-acum mi s-au încheiat toate drumurile, până aici a fost viaţa mea – așa simţeam! De-acum, ce spun ăştia? „Trebuie să te omorâm!” Eu spuneam: „Nu aveți nevoie de mine, n-am văzut nimica!” – în greacă spuneam.
- Dar ei ştiau că aţi văzut ce nu trebuia…
- Bineînţeles că ştiau! „N-am văzut nimica! N am văzut nimica! Eu am cinci copii acasă! Daţi telefon soţului meu, că el e la graniţă şi mă aşteaptă!” Nimica n au vrut să audă, nimic, nimic! Apoi am ajuns într un ascunziş militar vechi, de pe timpul războiului. M-au chinuit în ziua aia în tot felul. Au început cu o lucrare din asta, demonică. Au făcut un cerc, s-au descălţat toţi, ca musulmanii, şi-au tăiat unghiile, au urinat acolo, într-o găleată. După aceea, urlau, voiau să îmi dea nume mie, şi mi-au dat un nume, ceva de musulman, nu-l mai reţin. Femeile lor făceau vrăji cu nişte lumânări negre şi cu nişte broaşte uscate. Aveau 40 de cordele, jumătate erau roşii, jumătate negre, cu capete aşa, cum e semnul de la curent, pentru pericol de moarte, cu un craniu şi cu două oase. Şi spuneau acolo să mi dea mie nume. Au scobit pâine, miezul de la pâine, şi, pe coaja aceea de la pâine, au făcut iar craniul acela, şi aia voiau să mi-o dea mie, să mă spurce. Şi mi-a dat, dar eu, când am strigat la Domnul, am zis: „Doamne, Tu m-ai botezat cu numele Maria Liliana, să nu laşi, Doamne, să mă spurce oamenii ăştia!” Strigam cât puteam!
- Cu voce sau în gând?
- Şi cu voce, şi-n gândul meu, şi româneşte, şi pe greceşte am zis. În timpul acela, a apărut aşa, din coaja aceea, o bucată de anafură, pe care scria Iisus Hristos NIKA, am văzut-o cu ochii mei. Şi urina aceea nu mai era urină, era agheasmă şi cu mirosul de busuioc atât de puternic, încât strigau: „Miroase a busuioc! Miroase a busuioc!” Mi-au dat să beau, m-au spurcat cu aia, cu forţa. Şi-n momentul când mi-au dat să beau, a început să miroasă a busuioc, şi s-a făcut agheasmă pe gura mea! Agheasmă, agheasmă! Nu mai era urină, nimic, nici unghii, nimic! Agheasmă curată! Asta e prima minune pe care a făcut-o Domnul cu mine!
(Mihai) - Şi pâinea aia, pe care făcuseră capul de mort, în momentul în care i-au dat să mănânce, a apărut scris Iisus Hristos NIKA!
- Mi-a dat mie putere Domnul! Mi-a dat încredere că nu sunt singură. Şi-am zis: „Doamne, nu sunt nici mărturisită, nu sunt nici împărtăşită, ce fac eu acum, Doamne? Unde mă duc eu acum? Dacă mă omoară oamenii ăştia, Doamne, eu mor pentru Tine! Pentru Tine mor, Iisuse Hristoase!” Şi mi-a dat o forţă în mine şi o încredere că ceva o să iasă de acolo. Ei, de-acolo, au început! Nu le-a ieşit varianta asta. Unul a venit cu o cârpă şi cu un spray mare. A turnat în cârpa aceea ceva, să-mi dea mie la nas. Nu ştiu ce au vrut, ori să mă omoare direct, ori să mă adoarmă şi să mă omoare mai uşor, nu ştiu ce să zic.
- Dar atunci eraţi legată sau liberă?
- Atunci am fost liberă, după aia m-au legat. Vine grecul, zice: „Hai mai bine s-o ducem în şosea şi să trec cu un jeep peste ea! Şi n-o să se mai ştie nimic de ea!” Zis şi făcut! Mi-au luat papucii din picioare, mi-au luat geanta cu care am mers la toaletă, pentru mine, ca femeie… Mi-au luat tot. Ei, de-acum, am zis: „Doamne, numai Tu eşti şansa mea, numai Tu eşti!” Şi am început cu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule!” „Doamne, auzi rugăciunea mea!” – toate rugăciunile pe care le ştiam eu, şi cu „Doamne, Iisuse Hristoase, să nu mă laşi, Doamne! Să nu mor pentru oamenii ăştia! Pentru Tine să mor! Dacă merită copiii ăştia ai mei şi sunt vrednică să le fiu mamă, şi dacă merit să fiu nevastă la omul ăsta al meu, să mă aduci la dânşii! Să mă aduci întreagă la dânşii! Dacă nu, pentru Tine să mor, Doamne Iisuse Hristoase!” Ei, vine grecul să mă scoată pe mine în stradă şi să treacă cu jeepul peste mine. Zice: „Eu mă urc în jeep şi voi, din spate” – mă duceau ca pe Domnul Iisus, bătută, chinuită, bătută cu bocancii de armată în cap.
- Cam câţi erau cei care vă băteau?
- Cred că erau trei greci şi ceilalţi erau străini. Eu eram sub controlul lor, aşa. Şi vine grecul acesta, capul lor, care a vrut să mă omoare, şi zice: „Trecem cu jeepul peste dânsa!” Mă duc, toţi, legată; au început să mă lege cu bandă la picioare, la mâini, bandă la gură; aşa cum eram, cu blugii ăia şi cu o bluză mai largă la gât. Ei, când mi-au dat părul în faţă, să mă lege la gură, mi-au dat nişte pastile şi nişte prafuri dulci. Cred că erau şi droguri în acelea, cine ştie? Cineva nevăzut îmi tot spunea să le scuip, să le scuip, auzeam în capul meu: „Aruncă-le jos!” Le scuipam în bluza aceea largă a mea şi ei nu vedeau nimica. Şi mi-au dat nişte pastile mari de cianură, nişte pastile mari pe care le punem în apă şi sfârâie, ard. Ei, şi saliva sfârâia. Aceeaşi voce îmi spunea: „Scuipă-le! Scuipă-le!” Ei, cine-mi spunea mie: „Scuipă-le!”? A cui putere era aceea? Şi, la urmă, când să-mi lege banda aceea la gură, Cineva îmi pune o mână caldă aici, şi mi-a cuprins şi nasul şi gura, şi a trecut banda peste mâna aceea. Dacă nu era mâna aceea să-mi ţină gura mai liberă, nu puteam respira, muream! (…)
Ei, când ţipam eu, răsunau munţii aceia. De unde aveam eu puterea aceea să strig: „Doamne, nu mă lăsa, Doamne, nu mă lăsa!” - de se fereau şi ei, și nu ştiau cum să mă apuce? Dar au continuat. Mă băteau, mă băteau cu bocancii, curgea sânge peste tot, pe urechi, pe gură...
- Atunci eraţi conştientă?
- Conştientă eram! La un moment dat, când să ajungem în stradă, că mă duceau femeile din spate, spuneau ce spuneau ele, în arabă sau ce limbă era...
Dar femeile erau de acord cu ce vă făceau bărbaţii aceia? Nu încercau să vă ia apărarea? Nu spuneau nimic?
- Nu, nimic, nimic! Cred că unul dintre ei era doctor, că a zis ceva, a scăpat câteva cuvinte în greceşte, a zis: „Măi, e păcat de femeia asta, că femeia asta nu v-a făcut nimic!” „Nu, au zis, nu, e nevastă de poliţai, şi dacă asta ne trădează, trebuie să moară! Altfel, pe toţi ne bagă în puşcărie!”
(Mihai) - Cum a făcut diavolul! Până unde s-a ajuns cu toate treburile astea, ca diavolul să-şi facă lucrarea lui, ca ea să fie distrusă! Pentru ce? Pe toţi musulmanii aceia i-a unit, pe toţi, ca să lupte împotriva unui creştin! De ce? Pentru că ea era aproape de Domnul!
- Aşa... şi ajung în stradă. Ăla se urcă în maşină. Când să treacă peste mine, vine o maşină dintr-o parte. De pe stradă se vedea. Când ăsta a claxonat de sus, ca să mă împingă în stradă, ca să simuleze accidentul, în dreptul meu a venit altă maşină. Asta s-a întâmplat de trei ori la rând. A mers iar, a întors maşina, iar s-a dus sus. De trei ori a încercat varianta asta, dar n-a reuşit. Apoi m-a tras înapoi în boscheţii ăia, cum eram, plină de sânge, şi m-a dus pe un drum de ţară, pe munte.
- Aţi mai fost, după aceea, prin locurile cu pricina?
- Când am făcut reconstituirea, cu poliţia!
- Ei, şi m-au dus pe drumul ăla. Pe drumul ăla, atâta m-au lovit şi m-au trântit jos, cu picioarele, îmi dădeau în cap, mă loveau, mă loveau... De la un timp, de la loviturile alea, de cât mă buşeau ei cu picioarele, cu bocancii ăia de armată, apare un înveliș de protecție ca un cazan în jurul capului meu – un cazan, pur şi simplu, un cazan!
(Mihai) - Ca o bucată de tablă!
- Îl vedeaţi sau doar îl simţeaţi?
- Îl simţeam. Şi când ei loveau cu picioarele, băteau în cazanul ăla. Şi cred că simţeau şi ei asta. Ziceau: „Băi, asta are sfânt! Are sfânt, nu vrea să moară!” Mă înjurau, mă înjurau în toate felurile, mă făceau în toate felurile...
- Aşa spuneau, că aveţi sfânt?
- Da! Că am sfânt care nu vrea să mor.
Adică aveţi sfânt care vă ocroteşte?
- Da, am sfânt care mă ocroteşte şi nu vrea să mor.
- Şi nu s-au speriat?
- Într-un fel, s-au speriat...
(Mihai) - Dar lucrau demonii! Şi erau fanatici. Dar fanatismul unde loveşte? Unde? Aici! În creştinism. Când apare fanatismul, atunci îl îmbolnăveşte pe om, gata! Îl orbeşte demonul!
- Ei, am început să simt cazanul ăsta, au văzut că nu reuşesc să mă omoare aşa. Zice: „Măi, scoatem pistolul şi o terminăm!” Scoate pistolul, trage cu pistolul. Avea patru gloanţe – că le-am simţit cum le-a respins, cum au ricoşat gloanţele din cazanul ăla. De trei ori a tras, apoi şi a patra oară şi zice: „Nu mai avem gloanţe!” Şi zice: „Băi, asta are şapte vieţi, e ca mâţa! Ca nu ştiu ce!” Îmi spuneau tot felul de vorbe, de înjurături. Îmi spuneau, şi eu ziceam: „Doamne, să nu mă laşi! Doamne, Iisuse Hristoase, să nu mă laşi! Dacă mor, pentru Tine, Doamne, să mor!” Eu eram în chinurile acelea, şi eu acum retrăiesc momentele acelea, nu pot să plece din mine aşa...
- Da, amintirile de acest gen se şterg greu din suflet…
- S-au speriat ăştia, au zis: „Nu putem... ce să facem, cum s-o omorâm? Trebuie s-o omorâm, trebuie să moară!” La un moment dat, apare Maica Domnului. O maică, maică, venită din cer, şi cu un baston de foc. A făcut o lumină de au căzut toţi jos de la lumina aceea, şi s-au speriat, au zis: „Maică pe aici, prin munţii ăştia, nu există!” Era Maica Domnului şi cu Domnul Iisus Hristos micuţ, de mânuţă, aşa, îmbrăcat în alb. Şi musulmanii, dar şi grecii care erau acolo, au zis că nu există maică pe acolo. Au zis: „Asta e putere de la Dumnezeu, o ocroteşte pe femeia asta!”
- Ei au văzut focul, tot?
- Au văzut tot şi n-au putut rezista la lumina aia. Eu am rămas în picioare, ei au căzut toţi şi toţi urlau, au zis: „Doamne, are sfânt! Hai să terminăm!” „Hai s-o lăsăm!”, ziceau unii dintre dânşii. Când a coborât Maica Domnului cu bastonul cu foc, ca un fulger, numai eu am rămas în picioare, ceilalţi toţi erau culcaţi la pământ, aveam o putere enormă, puterea aceea nu cred s-o mai simt vreodată în viaţa mea, puterea pe care mi-a dat-o Maica Domnului, şi o mângâiere, şi ceva aşa, pe faţa mea, ca o mângâiere, şi să am curaj, că o să fie bine.
- Dar n-aţi văzut cine vă mângâie, doar aţi simţit?
- Am simţit mâna! Mâna caldă a Maicii Domnului, care mă ţinea şi la gură. În momentul acela, ei s-au speriat, s-au ridicat şi au plecat. Am văzut şi eu pe Maica Domnului cu Hristos micuţ, frumos, aşa. La un moment dat, ei au zis: „Măi, mai încercăm ultima şansă. Dacă nu ne iese nici de data asta… O aruncăm!” – că era şi o prăpastie acolo. Ei, şi au început iar să mă lovească. Eu, protecția la cap, tot o aveam. Mă loveau degeaba. Probabil că l-a enervat pe acela câte lovituri a dat şi cum eram legată şi nu puteam să fac o mişcare, nimic nu puteam să fac, nicio mişcare.
La un moment dat, din loviturile acelea, două porţi mari, metalice, aşa, se deschid, şi iese un cal alb, nechezând, şi cu un militar deasupra, pe calul ăla. Şi tot aşa, cu un baston de foc, i-a pus pe toţi jos, cu foc, şi a trecut Sfântul Gheorghe cu calul acela peste dânşii. Au început a ţipa, a urla, şi au zis: „Nu putem s-o omorâm, hai s-o lăsăm, că nu ştim cu cine avem de-a face!”, spuneau ei pe greceşte. Mie mi s-a părut că au stat foarte mult jos, dar poate au stat doar un minut jos; s-au ridicat de acolo şi atunci, în momentul respectiv, gata! M-au aruncat în prăpastia aia.
În timpul ăla, un jeep de poliţie făcea un tur prin munţi, l-am văzut şi eu, l-au văzut şi ei, şi s-au speriat. Şi, în momentul acela, m-au aruncat în prăpastie, o prăpastie de 15 metri, că am mers apoi cu poliţia acolo, pe unde am fost eu aruncată, şi au zis: „Măi, fată, numai un sfânt te-a putut ajuta, ai avut un sfânt care te-a ocrotit pe tine, că, cine cade în prăpastia aia, nu mai iese de acolo viu!”
Şi m-au aruncat în prăpastia aia, acolo, legată la mâini şi la picioare, cu cordelele acelea la gât, acelea roşii şi negre, cu cranii pe ele, mi le-au legat pe toate… Când am ajuns legată, jos – eu nu mai ajungeam jos, nu mai ajungeam! Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, dacă urc sau cobor… Am zis: „Doamne, unde mă urc? În cer? Sau cobor?” Am ajuns ca o pană jos, era apă, stânci foarte mari. Am ajuns în apă cu mâinile legate la spate. În momentul acela am putut să-mi dezleg banda aceea de la mâini, să-mi fac cruce şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu.
N-am păţit nimic la cap. Am zis: „Doamne, ajută-mă să-mi amintesc ceva acum!” Că acolo unde am căzut erau stânci, era apă, peste tot. Dacă aş fi căzut puţin mai încolo, mă înecam, mă lua apa cumva înspre Bulgaria. Şi de acolo, mi-am adus aminte de telefonul lui Mihai, de mobilul lui, am început să plâng, să mulţumesc că m-a ajutat atât de mult Domnul. Am zis: „Doamne, până aici m-ai ajutat!” Ei, de frică, după aceea, mă căutau ca să vadă dacă m-am dus în apă, dacă m-am înecat. M-au căutat, că s-au speriat şi de maşina ceea de poliţie, când m-au aruncat ei acolo. Se uitau cu lanterne, noaptea, ca să vadă dacă m-a luat apa. Au venit până aproape lângă mine, că era o tufă mare, în apă, şi eu eram în apă, mă ţineam de tufa aia, şi nu m-au văzut. Şi au zis: „A luat-o apa, s-a înecat!” - au zis pe greceşte.
După aceea, am ieşit de acolo, m-am dezlegat la gât, dar de cordelele acelea n-am putut să mă dezleg. Atunci au ieşit diavolii din ele. 40 de diavoli, câte cordele am avut la gât – eu n-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva –, i-am văzut cum arătau, şi mi i-au arătat pe toţi ăştia care ne făceau nouă vrăji în România, inclusiv pe persoana care a zis că nu ajung în Grecia. Mi-i arătau dracii şi mă trimeteau înspre Bulgaria, să mă înec. Dar eu îi spuneam diavolului: „Eu am zis că mă duc cu Hristos, că El e înaintea căii mele! Iar acolo să se ducă cei care fac treburile astea cu voi!” Şi, până n-am făcut cruce la gât, nu am putut să scap de diavolii ăştia. Voiam să dorm, era zăpadă, am îngheţat, mâinile mele erau degerate, picioarele erau îngheţate. Tălpile mele erau umflate cât o palmă, îngheţate… Cum era zăpadă pe munţi, a scăzut temperatura corpului. Eram îngheţată, hainele erau ude, erau sticlă pe mine! Şi voiam să mă culc un pic, voiam să adorm, după o săptămână de chin, bătută, schingiuită, nemâncată, fără apă! Fără apă! Cu hrană cerească am trăit în zilele acelea!
- Câte zile aţi rezistat aşa?
- O săptămână! O săptămână, nici apă, nimic, nimic!
- Vă era foame sau sete?
- Nimic! Simţeam că sunt sătulă cu hrană de la cineva, de undeva. Şi, când mă culcam jos, să adorm un pic, cineva ţipa la mine să nu dorm, că mor! Să nu dorm, că mor! Şi toată noaptea am mers, am mers prin munţi. Ei, când am ieşit din groapa aia, de acolo, din prăpastia aia, a ieşit o femeie îmbrăcată în alb – eu am zis că e bunica mea după tată. Nu ştiu, poate era altcineva. Şi tot îmi spunea: „Hai, Liliană, draga bunichii, hai, hai”, de m-a urcat pe munţi, spre Grecia.
- O vedeaţi cum vă arată drumul?
- Da, o vedeam, aşa cum vedeam că diavolii mă trimiteau înspre Bulgaria. Dar eram puternică, ardea sufletul meu pentru Hristos, şi trebuia să-L urmez pe Hristos şi nu pe altcineva! Şi, când am dezlegat eu toate acele cordele de la gât, cu semnul crucii, atunci a cântat cocoşul. Unde a cântat cocoşul dimineaţă, la ora trei, pe munţi? Unde? N am văzut! Ei, a cântat cocoşul şi a dispărut diavolul. Am terminat cu acelea, le-am îngropat, le-am pus eu acolo, undeva, ca să le găsesc dacă mă întorc. Buletinul, ce-am mai putut să iau din geantă – că mi-au luat geanta –, buletinul l-am pus sub o piatră, toate cordelele alea le-am pus sub o piatră, hainele, care erau ude şi erau grele, nu puteam să le mai duc, de-acum, le-am pus acolo, că mi am zis că, dacă mor, o să găsească cineva un semn de la mine, că pe mine m-au omorât oamenii ăştia aici.
Ce gândeam eu atunci, că nu mai aveai timp de alte gânduri, decât de Hristos şi de Maica Domnului şi altceva, nimic. Lupii au venit până lângă mine; şacalii ăia care sunt pe munţi, până lângă mine au venit. Nimeni nu m-a atins cu nimic. A fost puterea lui Dumnezeu că nu m-au atins. Am ajuns pe vârful muntelui. Când am ajuns, mă aştepta un grup de câini, vreo 13-14 câini erau, mari, care puteau să mă mănânce, de la mirosul ăla de sânge, cum era închegat pe mine. Ei, dar câinii aceia au început să-mi lingă cu limbuţa lor picioarele, să mă încălzească, să mă strângă între dânşii, să mă urce sus, la stăpânul lor, şi plângeau, plângeau de mila mea. Eu, care aveam frică de câini, că am fost muşcată de copil, atunci n-am avut nicio frică. M-au dus la ciobani, sus. Dar până acolo era un grup de vaci. Eu simţeam că de la pastilele pe care mi le-au dat, mi-a rămas ceva aici, în gât, mă ardea ceva de la ele. Am mers, am făcut cruce la vacile celea, şi am muls puţin lapte, ca să beau şi să plece ce aveam în gât. De acolo, am mers mai sus. Când ajung sus, dau peste ciobani. M-au dus câinii până la ciobani. Când ajunsesem la vaci, câinii mă împingeau şi ei la vaci, să mă duc să mulg vacile celea.
Am urcat eu sus, tot cu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”… Dacă n-aveam asta, nu venea salvarea mea, cred. Urcăm la ciobanii aceia. Erau doi într-o parte şi unul într-o parte. Eu l-am întâlnit pe ăla, unul. Şi zice pe greceşte: „Doamne, de unde-ai mai apărut şi tu pe aici? Tu eşti nebună!” I-am zis: „Nu, domnul meu drag, nu-s nebună, sunt îndurerată…” Şi am încercat să-i explic. I-am dat numărul lui Mihai, să-i dea un telefon, sau să cheme poliţia. Ei au discutat între dânşii, mi-au dat papucii lor calzi în picioare, mi-au dat şosetele lor calde în picioare, mi-au dat cozonac, ou roşu – eu, în anul acela, n am mâncat ou roşu şi cozonac de-al nostru –, şi au preferat să cheme poliţia.
Când a venit poliţia şi a văzut ce picioare aveam, umflate şi cu spini într-însele… Când m-au dus la spital, nu mai ştiau doctorii şi cu asistentele cum să-mi scoată spinii ăia din picioare. A venit poliţia, erau trei băieţi tineri. Când m-au văzut, au început a plânge şi aceia, şi-au zis: „Doamne, ce s-a întâmplat cu tine? Cine te-a bătut în halul ăsta, aşa?” Eram toată închegată în sânge, tot, părul, capul… Ca o femeie nebună, ce mai la deal, la vale. M-au luat la poliţie şi i-au dat telefon lui Mihai, l-au chemat. Când a venit, i-au zis: „Ce-ai făcut din femeia asta? De ce-i aşa?” L-au luat pe el la întrebări. El a zis: „Dom’le, eu la graniţă am rămas, am venit ca să trecem în Grecia şi, poftim, la voi s-au întâmplat toate astea!” În timpul acela, eu lucram la un medic care a studiat în România. Acesta ne dă telefon chiar atunci, fără să ştie nimica, dar a simţit!
(Mihai) - Cum l-a trimis Dumnezeu exact atunci, doctor fiind, când pe ea au dus-o s-o controleze, să vadă dacă n-a fost violată, dacă nu s-au făcut alte chestii cu ea. Şi-n momentul ăla, Dumnezeu l-a făcut pe doctorul acela să dea telefon: „Liliana, unde eşti? Ce faci? Ce se întâmplă cu tine?” Şi-i spune doctorul: „Te duci imediat la Serres, să-i faci actinografie”, asta, asta, asta, aşa, în toate chestiunile medicale pe care trebuie să le facă, şi ne-am dat seama atunci cum a lucrat Dumnezeu. Noi nu vorbisem de atâta timp la telefon. În momentul când ea era pe masă, la control, îi spune doctorului ăluia: „O trimiţi imediat la Serres, nu la Siderokastro, – unde era, într-un orăşel mic – să-i facă toate analizele medicale, tot”. Imediat, psihologi, şi toţi doctorii, la ea, să vadă ce s-a întâmplat cu ea, dacă nu-i nebună.
- Cât am stat la spital, erau câte doi poliţai care mă păzeau, noapte și zi. Cât am stat în spital eu, o lună de zile, a venit televiziunea. N-am dat nici un interviu, am zis: „Dacă eu Îl am pe Hristos, îmi mai trebuie mie televiziunea voastră?” Nu-mi trebuia nimica. Eram toată bătută, m-au fotografiat cum eram, bătută, schingiuită, cum eram, în situaţia aceea – există documente, dacă le mai scoate cineva la iveală... Până şi cel mai rău poliţai de acolo, care ne ura pe noi, românii, la urmă a venit cu icoana Maicii Domnului, s-a pus în genunchi în faţa mea şi şi-a cerut iertare. Ăla era cel mai fără suflet om! Credea că noi suntem veniţi aici pentru alte treburi.
(Mihai) - Dar, ce s-a întâmplat aici: noaptea, la spital, vorbea prin somn...
- Spuneam toată întâmplarea mea, tot ce s-a întâmplat. Şi ei m-au înregistrat. Ei în fiecare zi îmi luau interviu mie, în fiecare zi, o lună de zile. Au zis: „Poate e nebună… E imposibil să se întâmple aşa ceva!” Dar doctorul la care lucram eu a avut cunoştinţe în parlament, socrul lui era în parlament la greci. Socrul lui era în parlament, soţia lui era mare avocat, toate rudele lui, neamurile lui, erau toţi oameni mari. I-au băgat în priză pe ăştia de la graniţă, pe toţi. „Cine sunteţi voi? Cine sunteţi? Că ne pierdem pâinea!”, ne ziceau. Până la urmă, s-a dovedit adevărul, l-au depistat cine era. L-au prins! După aceea, trebuia să-l băgăm în puşcărie, fiindcă aveam acte în regulă! Dar după aia, mi-a zis părintele să l las la judecata lui Dumnezeu, că Judecătorul meu este Hristos, şi să nu-i fac nimic, să-l las pe mâna Domnului. Am zis că nu vreau să-i plătesc cu aceeaşi monedă cu care mi-a plătit el. Vreau să-l las la mâna Domnului. Ce-o vrea Domnul, aceea să facă cu dânsul.
- Am stat o lună de zile în spital, am plecat în România, să-mi fac din nou acte, că mi-au luat actele, nu mai aveam nimica, în schimb, eu am fost la Sihăstria, am fost, n-am stat aşa, am zis să văd şi eu care-i treaba. Dar mi am pierdut vederea, mi-am pierdut auzul.
- Când s-a întâmplat?
- Imediat după ieşirea din spital.
(Mihai) - Erau efectele loviturilor. Fiindcă, la un moment dat, a intervenit Domnul, cu cazanul acela, cu protecţia Sa, dar până atunci, loviturile au fost!
- Mă durea tare în vârful capului, am mers la medic şi medicul a spus că o să-mi pierd auzul şi la urechea cealaltă. Mi-am pierdut auzul şi dincolo, vederea mi-am pierdut-o.
- Nu mai vedeaţi deloc, deloc?
- Am fost la Bucureşti, şi când m-am dus să completez documentele pentru Grecia, cine caută în documentele acelea vede dacă vedeam sau dacă nu vedeam. Că oamenii ăia s-au speriat. Ziceau: „Femeie, cine te-a nenorocit aşa? Ce scrii aici?” Nu mai vedeam deloc...
Nu mai vedeaţi nici să mergeţi pe stradă?
- Zăream foarte puţin, aşa. Şi copiii îmi citeau o carte despre Sfântul Nectarie şi eu plângeam… Şi am zis: „Dacă îmi este de folos, să ajung şi eu la tine, Sfinte Nectarie!” Şi aşa am ajuns în Eghina, la Sfântul Nectarie, şi m-am rugat lui din toate puterile. M-am dus acolo, la mormântul lui, şi mi s-au lipit mâinile de marmură. Trăgea lumea de mâinile mele, dar nu se dezlipeau. Simţeam că sfântul vrea ceva de la mine şi nu ştiam cum să interpretez asta, cum să procedez.
(Mihai) - Eu, care sunt om puternic, am tras de degetele ei, şi nu puteam să le dezlipesc. Şi pe urmă ea s-a pus cu capul pe mormânt.
- Da, simţeam aici ceva foarte... Ei, şi s-a lipit urechea, cum stăteam în genunchi lângă mormântul sfântului, acolo, mi s-a lipit capul de mormântul lui. În momentul respectiv, nu mai puteam să mai port capul nici într-o parte, nici în alta, şi Sfântul Nectarie a început să tragă ceva din cap de la mine. Trăgea, tăia! Forfecuţă, pensă, auzeam în cap la mine. Pensă, cum opera. Sfântul a operat în cap la mine. Operaţie fără bani, că doctorii ăştia, în ziua de azi, dacă te duci, trebuie să-ţi ia şi viaţa ca să poţi să plăteşti. Sfântul a lucrat fără bani. După aceea, am simţit o căldură, o energie puternică la ochi, după aceea la urechi, a terminat operaţia – nu ştiu, poate am stat o fracţiune de secundă acolo, Mihai poate să ştie mai bine cât am stat eu acolo.
(Mihai) - A stat câteva minute, două-trei minute. Totul se petrecea cu o repeziciune extraordinară.
- M-am ridicat, plângeam, plângeam de mulţumire, că am ajuns la sfânt, acolo. Că atât am trăit eu şi mi-am dorit atât de mult, încât simţeam că am ajuns în cer, că am ajuns în Eghina. Ei, şi după aia am simţit o mângâiere şi a început să dea drumul la auz. Simţeam ceva, simţeam că e mai bine! Apoi am mers şi m-am spovedit.
Până atunci nu auzeaţi deloc, nici cu o ureche, nici cu cealaltă?
- Nu... foarte puţin, foarte vag, cu cealaltă. Dar eu nu-i mai supăram pe dânşii – pe Mihai, pe copii. Nu le mai spuneam că nu mai aud. Ştiau, dar nu voiam să ştie chiar tot ce se întâmplă cu mine, ca să nu-i mai supăr şi pe ei. După aia, când am ajuns acasă, i-am dat telefon la serviciu lui Mihai: „Mihai, aud mai bine!”
(Mihai) - Pe urmă, încet-încet, şi-a revenit şi vederea. Durerile de la cap au dispărut din momentul ăla. Noi, ca oameni, aveam încă nesiguranţă: dar dacă o să apară iarăşi durerile, dacă...
- Nu, nu! Mi le-a luat şi m-a întărit Dumnezeu şi am crezut că n-o să se mai întoarcă durerea aia.
- Aţi început atunci să auziţi şi vederea v-a revenit treptat…
- Cred că într-o săptămână de zile vedeam bine.
- Ca mai înainte, nu era nicio diferenţă?
- Ca înainte. Numai că acum, după aproape zece ani, nu mai văd la fel de bine, îmi pun ochelari când citesc.
(Mihai) - Acum e şi o chestiune de bătrâneţe.
- Acum, dar atunci s-au vindecat toate, slavă Domnului. După ce am simţit că m-a operat Sfântul Nectarie, am mers atunci la părintele Panaghiotis, bătrânul, că sfântul mi-a dat de înţeles să merg să mă spovedesc. Aşa am simţit eu acolo. Am mers şi m-am mărturisit la bătrânul Panaghiotis de la Eghina. Şi mi-a spus: „Ştiţi cât vă iubeşte sfântul pe voi, românii?” Am zis că ştiu, ştiu că mă iubeşte, că mari minuni a făcut cu mine. A zis: „Foarte mult vă iubeşte pe voi!” După ce m-am mărturisit, mi-a zis: „Sfântul o să lucreze cu tine!” Dar sfântul a şi lucrat cu mine. Şi părintele mi-a spus şi despre mama nişte lucruri pe care nu avea de unde să le cunoască, de unde să le ştie…
Părintele Panaghiotis avea şi el dar de la Dumnezeu, harisme duhovniceşti!
- Da, da. Mai avem un părinte, care a fost duhovnicul nostru, un părinte foarte bun, văzător cu duhul - părintele Irimescu de la Rădăşeni, de lângă Fălticeni. Am văzut o dată, la Sfânta Liturghie pe care o săvârşea, ceva... La Sfânta Evanghelie şi la ieşirea cu Cinstitele Daruri, curgeau de sus, până pe capul lui, şi în potir, stele, întruna. Şi i-am spus: „Părinte, am văzut ceva!” Şi m-a prins de mână: „Să nu mai spui la nimeni, că n-ai văzut nimic!” Şi părintele Irimescu, când am fost în 2001 acasă, am mers la dânsul înainte de a pleca în Grecia… El a văzut că ceva se întâmplă, dar vedea şi salvarea mea. Şi mi-a dat o carte de rugăciune, în care scria: Rugăciune înainte de moarte. Când mi-a pus cartea aceea în mână, am început să tremur.
- Înainte să aveţi ispita cu venitul în Grecia? Chiar atunci, înainte?
- Da, da. El vedea ceva, dar vedea şi scăparea! Nu ştia cum să interpreteze bine: să mă oprească să mă întorc în Grecia sau să mă lase. Atunci, Mihai trebuia să vină la muncă, orice ar fi! Dar părintele vedea şi scăparea. Când mi-a pus cartea în mână, am început să tremur, am zis că ceva vede. După ce am trecut prin acea grea încercare, i-am spus: „Părinte, de ce nu mi-aţi spus să mă opresc?” A răspuns: „Fiindcă eu vedeam că tu treci!”
(Mihai) - Mi-a spus aşa şi mie, la telefon. Pe urmă, a venit şi a stat la noi, în Grecia. Şi aşa i-a spus: „Liliana, eu vedeam că o să treci cu bine!”
- Că a văzut şi altele atunci, a văzut…
- Slavă Domnului că mai sunt astfel de duhovnici…
(Mihai) – Când am fost prima dată la părintele Panaghiotis, ne-am dat seama că părintele e deosebit... Iaca, de asta trebuie să ne rugăm pentru duhovnici atunci când ne ducem la ei. Cu câtă credinţă te duci către un duhovnic, atât îți dă Domnul prin gura lui – fără ca el să conştientizeze în momentul ăla, sau ştiu eu... că trebuie să primeşti cuvinte bune. E un lucru foarte bun.
- Şi îmi spune părintele: „Tu să nu răsplăteşti după cum ți-au făcut ei ție!”
Să nu răsplătiţi răul cu rău...
- Nici la omul acela, nici la femeia de la care mi s-a tras, care mi-a făcut vrăjile. Asta a simţit-o şi mi-a spus-o. A zis: „Tu să le plăteşti cu bine!” Şi apoi a spus rugăciuni către Sfântul Nectarie. De atunci mi s-a ivit de multe ori în vis Sfântul Nectarie.
Înainte vă apăruse vreodată?
Înainte, nu. Dar înainte nici nu am avut nevoie, cred. Atunci când m-a văzut în chinurile alea mari, atunci m-a ajutat. Dar apoi, de multe ori, când aveam câte un necaz, câte o problemă, mă rugam la dânsul şi îl vedeam în vis. Ne dădea sfaturi despre copii, despre ce trebuia să fac în anumite probleme...
- Cu ce vă frământa mai tare, nu?
- Da. (…)
- Şi când v-a apărut în vise ce v-a spus?
- În vis mi-a apărut şi acum, cu nepoţelul. Fata mea nu rămânea însărcinată, şi i-a spus doctoriţa pe care o cunoaştem noi că s-ar putea să nu aibă copii în viaţa ei, cu ce a avut ea, o problemă de sănătate. Ei, a mers acolo, la Sfântul Nectarie, şi a simţit ceva în burtă la ea. Şi a promis că primului copil o să-i dea numele Nectarie. La care soţul ei, grec fiind, în ultima clipă a vrut să schimbe numele.
(Mihai) - La greci, totdeauna, se pune numele tatălui băiatului.
- Ea a zis: „Nu, îi dau numele sfântului, şi cu asta, basta! Dacă după aia nu mai pot face copii! Eu îi dau numele sfântului!” Şi am făcut Acatistul Sfântului Nectarie. La naştere i-au spus că trebuie să facă cezariană. Dar nu a mai făcut.
(Mihai) - Acatistul s-a făcut mult, luni în şir se făcea în fiecare zi acatistul.
- Făceam în fiecare zi acatistul, m-am rugat... Aveam o iconiţă din carton la care mă rugam, când mă puneam în genunchi. La un moment dat, aproape când să nască fata mea, m-am rugat la sfânt. Îl simţeam după capul meu aşa, în sus, şi cu toată energia prin toate mădularele mele. Îl simţeam pe sfânt, îmi dădea încredere, copilul ăsta al lui este şi numele lui o să-l poarte! Şi am început să plâng de mulţumire. Şi-i dau telefon lui Mihai şi i-am spus ce am – asta a fost trăire, la sfârşitul acatistului! Trăire aşa, pe viu am simţit. Şi-i dau telefon lui Mihai şi-i spun. Mihaela, fata noastră, îmi dă telefon a doua zi: „Mămică, trebuie să nasc! Trebuie să vin de la Uranopoli - că ea e căsătorită acolo - la Tesalonic.”
Mergem la doctoriţă, se chinuie de dimineaţă până seara, şi doctoriţa zice: „Liliana, în caz că nu poate, trebuie să i facem cezariană.” Ei, iau eu cruciuliţa mea şi cu metania, că n-am ruşine, eu unde ies, ies cu cruciţa şi mă rog. Ei, am făcut metania la Sfântul Nectarie, toată metania aceea mă rugam la Sfântul Nectarie, să se roage pentru dânsa la Domnul, să facă ceva. Am zis: „Cum ne-ai ajutat atât de mult, Sfinte Nectarie, copilul ăsta nu trebuie să ajungă la cezariană. Să iasă cu bine!” Când am terminat metania de făcut, a ieşit băieţelul, cu gura mare, şi am zis: „Doamne sfinte, şi de data asta ne-ai ajutat!” „Doamne, de acum să ne ajuţi şi să primească numele ăsta, că oamenii ăştia sunt suciţi!”
În noaptea aceea, după naştere, l-am visat pe sfânt că stătea la maternitate şi o păzea pe Mihaela! În vis, văd un părinte la uşă că tot făcea metanie şi tot făcea rugăciune... Zic: „Binecuvântaţi, părinte!” Şi zice: „Domnul!” Zic: „Ce părinte sunteţi?” Zice: „Dar nu m-ai chemat tu?” Când ridică capul, l-am cunoscut că e Sfântul Nectarie. Ochii mari, patrafir în faţă. A zis: „Dar nu m-ai chemat tu să mă rog pentru fata ta? Eu sunt aici, o păzesc”. Mihaela era într-un pat alb, copilul în partea dreaptă, cum dădea ea piept la copilul ăsta, şi a deschis uşa şi a zis: „Uite-o, e acolo! Nu m-ai chemat tu să am grijă de dânsa? Copilul ăsta numele meu îl va purta!”
De-acum, înainte de botez, iar îmi apare sfântul în vis. Îmi apare întâi părintele Vincenţiu, cel care a şi botezat mai apoi copilul. Şi-i zice părintele ginerelui meu, Teofil: „Hai, dă-mi o hârtie şi scrie ce nume vrei să pui la copilul ăsta”. El dă repede hârtia, scrie nu ştiu ce, şi apare pe hârtie scris: Nectarios. „Cum, te-ai răzgândit, de ai pus Nectarie?”, zice părintele Vicenţiu. „Nu, zice Teofil, dă-i Fotie!” În timpul acela, intră Sfântul Nectarie, îmbrăcat în veşminte, aşa, şi-i spune părintelui Vicenţiu: „Copilul ăsta o să poarte numele meu!” Şi, într-adevăr, în ziua botezului, ginerele, Teofil, a mers la părintele din Uranopoli, la părintele Teodosie, să schimbe, să-i pună numele lui taică-său, adică Fotie. Şi părintele l-a dat afară. Scandal au făcut toţi, cu soacra, cu toţi de acolo, scandal la părintele Teodosie. Iese părintele şi-i pune numele de botez afară, Nectarie, şi le-a închis gura la toţi. Şi Nectarie a rămas…
ă în 1910, aşa cum reiese din inscripţia de pe pavimentul de la intrare.
